Autor: arpdmro

Psihoterapia prin dans şi mişcare pentru recuperarea amintirilor vârstnicilor instituţionalizaţi

Se spune că „cine nu are bătrâni, să-şi cumpere”… şi totuşi, atât de puţin interes se acordă sănătăţii mintale a celor trecuţi de vârsta „productivităţii”. Iar dacă aceştia au şi nenorocul să fie instituţionalizaţi, grija societăţii pentru bunăstarea lor rămâne mereu la capătul listei de priorităţi. Înţelepciunea acumulată de o viaţă se pierde câte puţin zi de zi în procesul degenerativ al capacităţilor cognitive, fie el firesc sau patologic (cum e cazul demenţei Alzheimer, bunăoară), în condiţiile în care zilele celor din casele de bătrâni pot curge uneori fără nicio comunicare, imobilizaţi în pat cu ochii în tavan.

Un posibil răspuns poate veni din direcţia terapiilor creative, cum sunt psihodrama sau psihoterapia prin dans şi mişcare. În colaborare cu prietenii noştri de la Asociaţia Fluens, lucrăm cu vârstnicii din Căminul de Bătrâni Sfântul Luca, pentru care întâlnirile noastre bilunare sunt o reală gură de oxigen.

Câte şi mai câte reminiscenţe nu a trezit o simplă sesiune de oferit mărţişoare! Ochi care sclipeau la simpla amintire a primului mărţişor oferit colegelor de şcoală, pe care îl crezusera demult uitat. Iar când mişcarea a putut să spargă încremenirea de pe scaune, câtă duioşie a putut fi generată de provocarea de a o invita la vals pe nimeni alta decât mama, mama pe care fiecare şi-o amintea!…

Nici parentalitatea (fantasmată) a participanţilor nu a fost neglijată: ştiind că majoritatea membrilor grupului nu au copii, terapeutele au propus ca autoarea acestui articol (voluntară în acel grup) să se pună la dispoziţie ca suport pentru proiecţiile parentale ale participanţilor şi să se lase „înzestrată” cu „ursiri” pe care participanţii ar fi dorit să le facă propriilor lor copii. Apoi, participanţii au fost invitaţi să arate ce i-ar fi făcut pe ei un părinte bun pentru „copilul” astfel construit. Cu totul o experienţă foarte puternică, pentru toate părţile implicate, menită să umple din golul lăsat de lipsa familiei, în special a aparţinătorilor descendenţi.

Cu altă ocazie, o banală discuţie despre zodii a fost pretextul pentru o amuzantă dezmorţire: am putut vedea „cum merge o Fecioară”, „cum se împung doi Tauri”, „cum fac Berbecii în turma Ciobănaşului cu 300 de oi”, „cum îşi trec doi Vărsători apa din cana unuia într-a altuia”, „cum se ridică şi se coboară alternativ talerele unei Balanţe” şi, în fine, „cum îşi oglindesc doi Gemeni mişcările reciproc” – această din urmă provocare a permis chiar şi celei mai rezervate dintre participante să fie integrată, să se exprime, să se arate şi să fie văzută şi dincolo de imaginea comună de „cea care nu vorbeşte niciodată”.

În fine, o simplă pictură pe ouă de Paşte a fost pretextul pentru intercunoaşterea dintre rezidenţi şi voluntari, cooptaţi special pentru a facilita sesiunea, iar mişcarea de desenare în aer a unei inimi şi de trimitere a ei în zbor către alt participant a fost exact ceea ce era nevoie pentu a dezmorţi corpuri, minţi şi suflete!
Văzând ce diferenţă pote face mişcarea şi alte tehnici terapeutice creative pentru cei vârstnici, ARPDM şi Fluens se pregătesc să dezvolte în continuare parteneriatul pentru o serie de noi proiecte dedicate acestei categorii de beneficiari…rămâneţi aproape pentru noutăţi cât de curând!

Loredana Larionescu, psihoterapeut, membrul ARPDM

Sinele invinge – Terapie prin dans


Daca vreti sa aveti o idee mai clara despre ce presupune si nu presupune psihoterapia prin dans si miscare, urmariti aceasta discutie. Este foarte interesanta deoarece moderatorul, Mihai Dobrovolschi, este si el psihoterapeut, iar dialogul aduce o analiza a conceptelor cu care se lucreaza, a descoperirilor recente din neurostiinte aplicate in aceasta zona, a partilor comune cu alte abordari in psihoterapie. Este o discutie vie, antrenanta, intre doi oameni pasionati de profesia lor si dornici sa impartaseasca, sa se formeze dar si sa ajunga la cei care au nevoie de ei.

Dansul- terapie pură pentru părinții și copiii secolului XXI

Parenting XXI
Elementul comun al discutiei este DANSUL, in multiplele lui fatete: de la miscarea naturala, functionala si expresiva, comuna tuturor oamenilor, la forma lui de arta, de instrument de educare si de crestere. Unul dintre invitati, Irina Tepuru, este psihoterapeut si presedinte al ARPDM, iar celalalt, Dan Tepuru, este antrenor de dans sportiv si coregraf, fost campion al Romaniei. Si Irina are experienta si certificare ca instructor de dans, si Dan are experienta in partea terapeutica a folosirii miscarii. De aceea pot intelege si diferentele dar si asemanarile dintre ele. Ghidata de Izabela Marinescu, discutia vrea sa clarifice utilizarile diferitelor forme in experienta copiilor, in viata adultilor, in relatiile parinte-copil, in lucrul cu copii speciali. De asemenea sotii Tepuru prezinta si ideea unui proiect care imbina dansul si terapia de cuplu.

Spaţiul personal şi asertivitatea -aplicarea unor tehnici dans-terapeutice în grup –

Mişcarea în grup poate fi un excelent instrument pentru a explora felul în care fiecare se raportează la spaţiul său personal, prin stilul propriu de comunicare. Pornind de la tema graniţelor spaţiului personal, am propus unui grup de studenţi la psihologie un atelier de 2 ore presărat cu o serie de exerciţii şi jocuri experienţiale bazate pe tehnici dans-terapeutice.

Am propus participanţilor să reflecteze la modul cum se raportează ei la aceste limite, cum îşi construiesc propriul spaţiu, dacă le vine natural să pună graniţe şi să le respecte pe ale celorlalţi, care este stilul în care negociază cu un altul despre limite, şi cum procedează pentru a se întoarce la sine înşişi după o interacţiune.


Am pornit de la conceptul de bază că pielea noastră, marginile spaţiului în care ne mişcăm, obiectele pe care le atingem şi din care ne construim aria de lucru într-un anume moment – toate acestea ne definesc, ne separă, ne delimitează şi ne protejează propriul spaţiu, dar ne şi mediază relaţia cu lumea din jur. Aşadar, primul exerciţiu, de încălzire, a fost „Kinesfera”. Conceptul de „kinesferă” a fost definit de Rudolf Laban la mijlocul anilor ’60 ca fiind “spaţiul care poate fi atins cu uşurinţă prin întinderea membrelor”. Ulterior conceptul a fost preluat în literatura ca „spaţiul gestural”, „zona la care ajungi”, şi este esenţialmente similar cu conceptele de „spaţiu de lucru” sau „spaţiul corpului”. Laban însuşi se referă uneori la kinesferă ca “spaţiu personal” (Laban, 1966, p. 10), de unde şi propunerea acestui exerciţiu dans-terapeutic în contextul workshop-ului în discuţie.
În ce a constat exerciţiul? Am invitat participanţii să se mişte liber, încercând să exploreze cât mai multe puncte de pe sfera imaginară în mijlocul căreia se află şi care stă la limita maximă a mişcărilor pe care le pot face fără a-şi deplasa picioarele de pe loc.

Deloc surprinzător, unii din participanţi găseau mai uşor să se raporteze la partea din faţă decât la cea din spate, alţii găseau o provocare în a schimba nivelul sus-jos. După ce şi-au explorat propriile kinesfere, i-am invitat să „şi le plimbe” prin spaţiu, observând ce se întâmplă cu propria sferă imaginară atunci când o întâlnesc pe a altora. Unii simţeau că se comprimă, alţii că se întrepătrunde, alţii că se crează un fenomen de respingere, ca în cazul a doi magneţi de aceeaşi polaritate.

Am trecut apoi la un exerciţiu cu recuzită, în care fiecare a fost invitat să-şi construiască, din panglici, ghemuri de lână, eşarfe, mingi, baloane etc. propria „casă”. Apoi, am propus participanţilor să observe dacă se simt înclinaţi să rămână în „casa” lor, să iasă, să viziteze „casele” altora sau să îi invite pe alţi participanţi în „vizită”. Exerciţiul, precum şi procesarea verbală de după, a scos la iveală ezitări şi dificultăţi de comunicare şi auto-afirmare, care ar fi fost mai dificil de identificat fără pretextul provocativ al jocului cu recuzită.

Feedback-ul entuziast al participanţilor ne-a încurajat să pregătim şi alte evenimente bazate pe explorarea spaţiului personal prin metode dans-terapeutice. Formatul este în special potrivit pentru amenajarea raporturilor în mediul organizaţional, în special în mediile tip „open space”, în care fiecare membru al echipei are de negociat şi protejat un spaţiu personal de lucru, în timp ce colaborează flexibil cu ceilalţi colegi.
Dacă sunteţi interesaţi să aduceţi un asemenea atelier în cadrul organizaţiei dvs., sau dacă pur şi simplu doriţi să fiţi ţinuţi la curent cu evenimentele Asociaţiei Române de Psihoterapie prin Dans şi Mişcare, nu ezitaţi să ne contactaţi.

 

 

Autor: Loredana Cristina Larionescu

După şapte ani în avocatura de top, Loredana a decis să se dedice celor două pasiuni ale sale dintotdeauna, psihologia şi dansul, pe care să le îmbine la nivel profesional. A obţinut licenţa în psihologie la Universitatea Paris 8 şi Masterul în Psihoterapie Experienţială Unificatoare la Universitatea Bucureşti, fiind înregistrată ca psihoterapeut sub supervizare la Colegiul Psihologilor din România. Este absolventă a promoţiei 2016 a formării în Psihoterapie prin Dans şi Mişcare oferită de Asociaţia noastră. Are la activ patru ani de Aikido şi Tai Chi, a predat, a apărut pe scenă şi a coordonat spectacole de dans irlandez mai bine de cinci ani, iar în prezent practică tango argentinian, dans contemporan (în special metoda Gaga) şi contact improvization, cu ajutorul cărora îşi exersează conştiinţa corporală, empatia kinestezică, şi nu în ultimul rând inspiraţia creativă.

WHY WOULD WE STAY AWAY FROM DANCE?

I am into psychotherapy.
This means for me that I really am passionate about, personally greatful to, having it as a profession, valuing its contribution, seeing the limits, being aware of the dangers.

In time, I came to realize that psychotherapy is an art that you master after a lot of learning from others and failure and practice and breakthroughs, and it comes down to forgetting everything that you learned in order TO BE WITH ANOTHER HUMAN BEING. What I mean is that, for me, psychotherapy is not a set of techniques that you aply to people, it’s not a science of manipulating them to act/ think/feel in a certain way, it’s not a place where you can give advice and feel important that you know better than the other, it’s not a space of being right and having the answers from theories/research that often are proved to be wrong/ not accuretly understood etc.

In this light, I don’t feel a deep attachement to a particular school of therapy. This would sound a little bit odd to some people that know me, and know that I love dance movement psychotherapy, brought a training in Romania and I am advocating and atracting people towards learning and practicing that. And yet it’s not. I learned a lot from short solution focused and contextual modular therapy, a lot from my jungian masters, or from Franz Ruppert’s method of working with trauma and from EMDR. I still use a lot in my meetings with the people in my therapist life. And yet, what helped me personally the most was the way working with the moving body gave me a sense o presence, of feeling/observing/using on the spot what happens in the flow of the relationship and inside me, gave me tools to expand my vocabulary and attune to people nonverbally.

In the professional community the name of this aproach was and still is discussed in order to bring clarity for clients, to set its place right as a reliable, respectable, real and useful way of bringing coherence, safety, healing and growth in peoples’ lives. Although some practicioners in the world proposed other related names body-mind centering, embodied psychotherapy, movement psychotherapy etc, dance movement psychotgerapy defines it best for me. Is it possible that some fear or undervalue the “dance” aspect in this?
Why would we be afraid of or underapreciate dance? Why wouldn’t this be a valuable tool for us to become whole again, to work through our wounds and improve our lives?

Simple observation showes that children, around 1 year old, start moving their bodies rythmically in reaction to music. No one is teaching them what to do; they express their inner states through movement which looks a lot like dance; movement was there before, from the womb, but when the body reacts fully and there is music around parents record it and they send to friends their child’s dance.

Is it really a dance? What is dance anyway?

Are you dancing when you move in your mother’s/father’s arms as a baby? When you react to the first song that moves you? When you take your first professional lesson? When you get to a certain level of technique? When you get a prize from a competition?
Are you dancing if you do it freely in your living room? Or if people see you at a party? Or only if you present yourself as a dancer on a stage?
Are you dancing if you do it to atract someone or to connect? To express a feeling? A statement? To heal? To relax? To have a catharsis?

So we all have this ability to use dance since very young and all these layers of dance that happen in our lives and yet we might get scared or avoid dancing.
Because I like to be honest with my self, I realized I block dance often, I lose it, hide it, get tired of it despite the fact that my body enjoys it a lot most of the times. And I wondered why this happens, why is it so hard to keep dancing?
I think that dance is powerful, it moves forces inside on different levels and can move the world around.
I think dance is misterious and very hard to fully control with the power of our minds.
I feel that dance can heal and connect and bring us together closer than we can handle sometimes.
Also, it exposes us with all our parts involved, being vulnerable to the unexpected.

Dance involves and activates our creativity, allows us to enlarge our expressive abilities, but this comes after facing the unconfortable, the ridiculous, the stiffness, the mistrust, the guilt, the prejudice, the physical distance we live with.
I believe, in our collective unconscious, dance was atributed to healers, sometimes scary as witches, shamans, priests- to extra-ordinary people who could do things to a person, take them to a/ out of a state of being.
Also, culturally, many times dance is associated with partying/drinking/sex and out of control behaviours. If not, it is separated from “real” life and put on a stage to be consumed only by observing/ analyzing it, not by participation.

So we have an aproach who dared to get close to this powerfull reality/tool/experience trying to use it, bring it to consciousness, and transmited to people so they get contaminated and “dancing” inside in order to help others dance too.
It is scary sometimes but it’s also magical, profoundly transforming, speeding up the connections inside and outside, geting us back to the beggining, to the body, to the movement, to the explosion of expression, to the flow of possibilities. And I am talking about all this forms of dancing: the dance of our blood, heart beat, organs, emotions, ideas and images; the dance of a caress, of a hand holding, of a hug; the dance of shaking out anger and fear or of laying down with sadness, of jumping for joy; the dance of a solution, of a plan, of a dream; the dance of healing rituals, or spirituality; the dance of slowing down/speeding up, of taking the space/withdrawing to our center, of rising/falling and all the other forms of movement that we might call dance if we want.

I believe that it would be sad to take the DANCE out of dance movement psychotherapy so I am hoping that we will, me included, become friends with dance and let it help us put the pieces together, heal, grow, connect and be creative.
Cause there is no right or wrong dance in this world. There are only dances that tell us different or similar stories and we can safely experience and feel them without having to judge or split or put a label on them. Working with a person in psychotherapy without putting a label on them is, for me, an important goal. Accepting the invitation to move inside their dance and influence it with mine is wonderfull for me, to get different perspectives on a bodily level is precious.

So, without judging, respecting my rhythm and other’s, I hope we all dance through life, expressing everything as it is. And that dance movement psychotherapy will stay like that and enrich professionals’lives or help people get back the courage to DANCE.