Autor: arpdmro

Explorarea reminiscențelor prin dans și mișcare

Explorarea reminiscențelor prin dans și mișcare

De Richard Coaten, BA(Hons), Dip. ITD, BRDMT dans-terapeut liber-profesionist cu sediul în Yorkshire

Traducere de Loredana Larionescu, cu permisiunea autorului

 

Activitățile bazate pe artă fac o reală diferență în îngrijirea pacienților cu demență, oferind persoanelor care se poate să-şi fi pierdut abilitatea de a purta o conversație normală oportunități vitale de a se exprima în alte moduri.

Utilizarea artelor are un potențial enorm în îngrijirea bolnavilor cu demență. Activitățile expresiv-creative pot să îi ajute să se exprime în moduri diferite, inclusiv non-verbale, ceea ce, pentru cei cu probleme cognitive, poate schimba totul – îi poate face să se simtă auziți. Așa cum spune Marshall(1998) „persoanele cu demență pot comunica despre experiența lor, iar rolul rudelor şi al personalului de îngrijire poate fi îmbunătățit. Artele au un rol esențial, deoarece persoanele cu demență își pierd adesea capacitatea de a conversa direct. Ele se pot însă exprima dacă li se oferă ocazia.”

Abordarea pe care o descriu aici dă posibilitatea persoanelor să participe orișicum le stă în putere, ședințele de grup încurajând auto-exprimarea prin cântec, mișcare, dans, mimă, poveste sau amintire.

Este bazată pe experiența mea ca practician şi formator pentru personalul de îngrijire şi pe cei 15 ani de experiență în lucrul cu vârstnicii, mare parte în cadrul Living Arts Scotland din Glasgow, o organizație caritabilă al cărei co-fondator sunt. Organizația a făcut pionierat în formarea artistică a personalului de îngrijire din azilele şi centrele de zi publice din Scoția.

Sărbătorirea bogăției experienței de viață – pentru toată lumea

Cu cât mai bogate şi variate sunt oportunitățile de exprimare pentru rezidenți, cu atât mai îmbogățiți vor fi aceștia şi personalul lor de îngrijire. Îmbogățiți cu ce mai exact? Cu posibilități de a se cunoaște între ei, care șterg granița dintre îngrijit şi îngrijitor, care sărbătoresc bogăția experienței de viață a tuturor participanților, permițând ca în acest proces vocea persoanei cu demenţă să fie auzită, indiferent de modul în care se exprimă.

Aceste experienţe împărtăşite aduc o schimbare în atitudinea personalului faţă de rezidenți, iar aceasta are un impact direct asupra calităţii relaţiilor şi deci asupra calităţii îngrijirii. Pentru moment avem doar dovezi anecdotice în acest sens; suntem deocamdată într-un stadiu foarte incipient al înțelegerii impactului artei asupra îngrijirii pacienţilor cu demenţă, astfel încât toate observaţiile sunt importante. Practicienii au nevoie de ajutor şi formare pentru a şti cum să obțină şi cerceteze aceste dovezi încât să nu interfereze cu relaţiile şi procesul.

Valorizarea şi dezvoltarea abilităţilor personalului de îngrijire

Atunci când este de înaltă calitate, munca artistică în comunitate este, prin natura sa, centrată pe persoană – un motiv în plus pentru care aplicarea artelor în îngrijirea persoanelor cu demenţă poate fi un mediu ideal pentru sprijinirea, pregătirea şi dezvoltarea lucrătorilor de îngrijire într-o abordare centrată pe persoană. Aceasta nu înseamnă că lucrătorii trebuie să dobândească toate abilităţile artiştilor, ci este suficient să înveţe cum să-şi folosească propriile lor abilităţi şi experienţe de viaţă mai eficient.

De exemplu, cum să-ţi aminteşti – şi să cânţi- cântecele copilăriei, jocurile de stradă sau locurile importante. Cum să transformi ora de baie într-un ritual plăcut în loc de o corvoadă şi, în general, cum să transformi îngrijirea orientată pe sarcini în timp pentru dezvoltarea relaţiilor prin activităţi împărtăşite. Lucrătorii pot fi încurajaţi şi ghidaţi să-şi valorizeze propriile abilităţi şi experienţe de viaţă ca punct de pornire esenţial, pentru explorarea şi împărtăşirea amintirilor şi a experienţelor de viaţă ale celor pe care îi îngrijesc. Şi dacă unii lucrători au aptitudini sau înclinaţii să înveţe despre planificarea, conducerea şi evaluarea programelor de activităţi, cu atât mai bine.

Explorarea reminiscenţelor

Cu toţii, indiferent de vârstă, rechemăm evenimente şi amintiri din trecutul nostru. Uneori reamintirea ne este declanşată involuntar de un cântec preferat, alteori ne amintim voluntar. Amintirea ne conferă plăcere şi adesea un sentiment de conectare cu ceea ce a fost în trecut. Ne poate ajuta să avem un context al amintirilor noastre – foarte important dacă, din cauza demenţei, ne pierdem sensul propriei identităţi. În acest caz, amintirea nu ne aduce doar plăcere, ci şi sentimentul de a fi o persoană și de a recăpăta o idee despre ce am făcut şi cine am devenit.

Obiecte preţuite, fotografii şi suveniruri pot fi văzute ca „triggere” pentru persoană, în sensul că declanşează un proces de conectare. În sesiunile de activităţi bazate pe arte cu element de reminiscenţă, ştim că, cu cât mai apropiat este „trigger-ul” de experienţele de viaţă şi de interesele participanţilor, cu atât va fi mai evocativ. Trigger-ele multi-senzoriale ajută să compenseze pentru diverse pierderi cognitive; par a fi deosebit de importante obiectele care pot fi atinse, manevrate şi trecute din mână în mână.

Amintirile stocate în corp

Pregătirea mea de dansator mă face extrem de conştient de modul în care amintirile pot fi înscrise şi stocate în corp. Nu am pregătirea ştiinţifică în acest domeniu, dar am experienţă despre cum să facilitez exprimarea amintirilor folosind mişcarea, dansul, cântecul, povestea şi teatrul. Văzând cum răspund oamenii, mi se pare că aceste amintiri şi experienţe stau depozitate până când sunt trezite şi readuse în atenţia noastră. E important să recunoaştem că această retrezire are valoare în sine, şi nu doar ca reminiscenţă.

Procesul pare a nu fi doar despre a repune în scenă a un eveniment sau o amintire trecută, ci despre a le retrăi în prezent. Simbolul viu al evenimentului original se manifestă aici şi acum. Este ca şi cum acele amintiri, gânduri, sentimente şi asocieri au o prezenţă vie, durabilă şi persoana se poate oricând reîntoarce la ele. Aceasta se leagă îndeaproape de cuvintele lui Oliver Sacks „posibilităţi nediminuate”, citat în titlul unui articol despre arte în îngrijirea persoanelor cu demenţă de Killick şi Allan (2000).

Lucrul bazat pe arte și reminiscență în îngrijirea pacienților cu demență dă un sentiment de posibilități nediminuate. Ce-ar fi dacă dizabilitatea, ne-sănătatea, in-capacitatea cognitivă, chiar dacă încă prezentă, ar putea fi depășită de puterea acelor momente de conexiune care vin prin fragmente de amintire și asociere? Nu ar putea transforma decisiv modul în care îngrijitorii se raportează la rezidenții lor? Cum spune Gibson (1994) “chiar și cu o intervenție înalt calificată, rezultatul obținut poate fi minor, aproape imperceptibil, însă micile câștiguri pot fi extrem de importante pentru persoana cu demență și aparținătorii săi. Faptul că plăcerea poate fi trecătoare nu îi neagă valoarea nici pentru persoană, nici pentru îngrijitorul ei, care poate fi astfel încurajat să continue munca de îngrijire.”

_______________________________________________________________________________

Dacă ne reamintim constant că, în ciuda durerii, a confuziei și a pierderii în viața noastră de zi cu zi, există și frumusețe, putem crea mai multe oportunități de a o recunoaște și împărtăși.

_______________________________________________________________________________

Încorporarea dansului și a mișcării în reminiscență

Am discutat importanța reminiscenței ca mod de a restitui persoanei ceva al său care este prețios. Cum ar putea fi aici relevant dansul și mișcarea – și la ce ne referim când spunem dans și mișcare?

Următorul exemplu este luat din activitatea Living Art Scotland (LAS) într-un centru de zi de pe lângă un azil din Glasgow (numele rezidentului a fost modificat):

“Unde este Mabel? ” a întrebat cineva, în timp ce se adunau în sala de activități.

Știind că are de parcurs o bucată de drum pe jos din zona rezidențială a azilului, am decis să pornesc de-a lungul coridoarelor căutând-o. Am găsit-o plângând, târându-se singură, ținându-se de balustradă. Abia mergea și era vizibil tulburată. Am întrebat-o dacă vrea să ni se alăture azi, dar a părut să nu știe cine sunt sau despre ce vorbesc. Totuși, prezența mea părea să-i dea siguranță. Mi-a luat brațul și mi-a spus că e bulversată și pierdută. Am mers înspre sala de activități și a intrat neîncrezătoare. Cânta o muzică în surdină, și am invitat-o să se așeze lângă mine – ceea ce a și făcut, uitându-se la ceilalți membri ai grupului.

Ne-am prezentat și am început o delicată încălzire fizică, frecându-ne mâinile, bătând din picioare și mișcându-ne blând pe muzică. Tema dimineții era “ziua de spălat”, așa că rapid am trecut un obiect de la unii la alții pentru a ajuta la focalizarea minților și amintirilor. Mabel a luat în mână bătătorul de covoare și a urmat o tăcere plină de așteptare. L-a strâns între degete, simțind căldura lemnului și familiaritatea formei.

L-a tot răsucit de pe o parte pe alta, legănându-se un pic în timp ce i se trezeau amintirile – un mic dans tăcut plin de viață trecută, plăcere prezentă și experiență a frumuseții. Ceilalți priveau. Să vezi asta a fost emoționant și frumos.

Dispoziția lui Mabel s-a schimbat. A împărtășit un fragment de amintire despre cum era fugărită în joacă în jurul curții de tatăl ei când era mică. Din povestea asta a izbucnit un râs, apoi încă unul și încă unul. Frumusețea obiectului și dansul tăcut și așezat i-a redat lui Mabel sentimentul de a fi ea însăși. A plecat din sală în cu totul altă stare și le-a spus îngrijitorilor cât i-a plăcut ședința. (Coaten, 2001)

Iată un exemplu de lucru obișnuit, care, pentru că i se acordă atenție deosebită, devine ceva special, prețios și frumos – în acest caz, un anume tip de dans. (Dacă ne reamintim constant că, în ciuda durerii, a confuziei și a pierderii în viața noastră de zi cu zi, există și frumusețe, putem crea mai multe oportunități de a o recunoaște și împărtăși).

Sesiunea a presupus o abordare a dansului și mișcării fără niciun accent pe învățarea unei tehnici înainte de a putea participa. Pentru participanți și personalul de îngrijire nu este nicio condiție să învețe nicio tehnică. Sesiunea este pur și simplu un timp și spațiu unde gestul, mișcarea și dansul pot fi văzute, recunoscute și valorizate pentru ceea ce sunt – adesea o exprimare spontană a bucuriei și plăcerii de a se mișca. Uneori, un participant aude un anume cântec și începe să danseze spontan în cerc, în fața grupului. Muzica poate fi un tango, un vals, un foxtrot, și se întâmplă ca un anume tip de muzică să trezească un anume tip de răspuns în mișcare. Ceea ce face asta să devină dans este modul în care persoana face mișcarea să îi fie proprie. Adesea, memoria motrică a unui anume stil de dans rămâne intactă, în multe privințe similar modului în care o persoană cu demență își amintește nu doar câteva versuri dintr-un cântec, ci toate versurile – asta nu încetează niciodată să mă uimească.

Ce face dansul și mișcarea atât de importante este faptul că sunt apropiate de sursa și localizarea tuturor acelor amintiri îngropate – în piele, celule, mușchi și țesuturi ale corpului, tot la fel de mult ca în părți ale creierului. Pentru persoanele cu dizabilități cognitive și care au dificultăți de a comunica verbal, pot fi foarte importante oportunitățile oferite de un nou mod de comunicare, non-verbal. Mai departe, trebuie să ne întrebăm cum poate fi încorporată această abordare în programele de formare pentru personalul de îngrijire, astfel încât și ei să poată dobândi aceste abilități simple și eficiente – abilități pe care le-ar putea învăța de la cei care lucrează cu dansul în comunitate, artiști dansatori sau lucrători cu reminiscențele. De asemenea, care sunt componentele-cheie ale acestei abordări a dansului și mișcării? Primul element esențial este dezvoltarea unei vigilențe creative.

_______________________________________________________________________________

“A dansa înseamnă să ne detașăm de cine credem că suntem, să ne extindem, să ne schimbăm forma. În timp ce mă mișc, uit rutina sentimentului meu de sine cotidian. Desfac obiceiurile care mă formează și începe să respire o parte a mea mai profundă, mai esențială.” Miranda Tufnell, dansatoare care a lucrat cu mișcarea și corpul din anii 1970 (Tufnell, 2001).

_______________________________________________________________________________

Dezvoltarea vigilenței creative

Ca și majoritatea muncii noastre cu persoanele cu demență, această abordare a dansului și mișcării este parte dintr-un întreg pe care nu îl putem vedea întotdeauna. Ni se cere să vedem cu ochi noi, să ascultăm cu urechi noi și să simțim cu un nou tip de vigilență – ceea ce aș numi vigilență creativă. Când aplicăm această abordare, ajutăm la depășirea confuziei și să dobândim acces la noi posibilități în munca noastră, fie ca personal de îngrijire sau ca artiști profesioniști.

Abordarea cu care facem pionierat la Living Arts Scotland (1995) oferă oamenilor timpul, spațiul și opțiunea de a lua parte la un proces creativ care adesea vine cu o creștere a stării de bine. Lucrul creativ cu fragmente de amintire gânduri și cântece aduce apropiere și conectare.

Adesea este ceva foarte fragil – o persoană cu demență s-ar putea să nu dea decât o mică bucată din sine – dar asta e tot ce există, și e suficient, pentru moment. Acea mică bucată este prețioasă – poate deveni un șirag sau un fir întrețesut și cu viața ta. Ca într-un mozaic, fragmentele se reunesc pas cu pas și se creează ceva nou.

Mimi studiase pianul la Colegiul Regal de Muzică, călătorise în jurul lumii cu soțul ei diplomat, a locuit în
Massachusetts și a crescut doi copii până la maturitate. Cânta minunat la pian și avea o piesă pe care mi-o aminteam bine – Schubert Impromptu. La 81 de ani ai ei, Mimi trăia într-un azil, în stadiu final al demenței. Medicația îi fusese crescută, parțial pentru a-i calma mâna dreaptă, puternică și uneori agresivă. Ultima dată când am auzit-o cântând Schubert, cu puțin timp înainte să moară, nu mai rămăsese decât un fragment – și totuși, era un sunet complet nou. Nu mai era un Schubert Impromptu, era piesa lui Mimi. Cerea să o ascult într-un alt mod. Muzica m-a ținut vrăjit pentru câteva momente trecătoare.

Compoziția ei, pentru că asta era, rămâne cu mine, amintindu-mi constant că, atunci când lucrăm cu persoane cu demență, lucrăm cu fragmente. Sarcina noastră este, într-un fel, să ascultăm și să recunoaștem armonia care există în interiorul disonanței.

Trebuie să învățăm să fim mai alerți, astfel încât să recunoaștem, onorăm și sărbătorim aceste momente – să învățăm să recunoaștem că ceea ce știm și iubim despre persoana respectivă e posibil să se fi transformat în altceva. Asta nu face pierderea mai puțin dureroasă când vedem persoana cunoscută că aparent își schimbă personalitatea din cauza bolii.

Către o îngrijire creativă

Am credința că orice om, oricât de confuz, poate avea mult de câștigat de pe urma unei abordări creativ-expresive a activităților la diferite niveluri și în ritmul propriu. Beneficiile sunt fizice, emoționale, cognitive, spirituale și sociale. Explorarea reminiscențelor prin dans și mișcare poate face o mare diferență în îngrijirea persoanelor cu demență.

Dacă personalul de îngrijire are ocazia să se formeze în acest mod de lucru, toată lumea are de câștigat, inclusiv managerii și furnizorii: încurajând personalul să-și folosească abilitățile și talentele le poate ridica moralul și crește satisfacția la locul de muncă. Dar mai ales rezidenții pot beneficia de o abordare fundamental creativă și proactivă.

“Îngrijitorul creativ” are nevoie de pricepere, empatie și bune abilități de comunicare, pentru a intra în contact autentic cu participanții. Scopul abordării expresiv-creative este de a trece dincolo de confuzie, aducând dragoste, respect și înțelegere, sărbătorind fragmentele de gânduri, amintiri, sentimente și mișcare care apar. Iar când facem asta, atingem și părți mai adânci din noi înșine. Din experiența mea, cele două sunt strâns legate – ca îngrijitori, și noi suntem mișcați de fragmente, povești și amintiri. În acest context, rolurile se pot inversa – rezidentul poate deveni facilitator ori învățător, chiar pentru scurt timp. Când se întâmplă asta, îngrijirea centrată pe persoană nu mai e doar un concept, ci o realitate vie.

Natura însăși a muncii se bazează pe calitățile acestei relații, și din experiența mea procesul este mai important decât produsul. Dacă această calitate a relației și conținutul muncii expresiv-creative este înalt, atunci încununarea acestora, respectiv produsul finit, vine de la sine. De exemplu, un centru de zi din Scoția a sărbătorit o dată legăturile dintre membrii săi și China. În acest sens, au contactat Ambasada Chinei din Londra și le-au cerut resurse precum fotografii și afișe. Ambasada le-a furnizat și într-un timp foarte scurt, s-au organizat serbări cu teme chinezești care au durat o săptămână, inclusiv cu un Dragon Chinezesc de Anul Nou care dansa printre rezidenți în fiecare dimineață în pauza de cafea, spre deliciul tuturor. Această sărbătoare de o săptămână a fost doar una dintr-o întreagă serie care a urmat ca rezultat al muncii de calitate în grupul de angajați ce au parcurs un program de șase săptămâni de pregătire bazat pe artă.

Cred cu putere că îngrijitorii pot dobândi aceste abilități, deoarece presupun în primul rând creșterea percepției și conștientizării, vigilența în a recunoaște oportunitățile creative și aptitudinea de a le celebra în forma artistică preferată de fiecare.

Informațiile spicuite din sesiunile de activități (precum și din alte surse) – despre talentele rezidenților, interese și hobby-uri, familie/ relații, muncă/ viață profesională – pot fi colecționate pentru a crea o listă de oportunități de lucru creativ în grup. Uneori pot reieși teme comune – unde câțiva rezidenți împărtășesc aceleași interese ori experiențe. Lista ajută la pregătirea unui program de activități centrate pe persoană, care să încorporeze aceste teme comune, specifice participanților.

Poate fi întocmită și o “colecție de manevrat”, cu elemente legate de aceste teme, ca de ex. fotografii vechi, suveniruri, obiecte casnice, unelte etc. Durează să aduni aceste resurse – podurile caselor sau târguri de vechituri ascund tot felul de comori – dar merită din plin efortul, așa cum a reieșit din folosirea lor la programul de formare al Living Arts Scotland.

Eliberarea spiritului din găoace

După formarea în această abordare, personalul dă dovadă de mai multă intuiție, spontaneitate, bucurie, implicare și satisfacție la locul de muncă, pe măsură ce îi încurajează pe cei îngrijiți să fie mai expresivi. Un îngrijitor spunea: “mi-a dat o nouă perspectivă asupra fiecărui rezident din grup – energia și spiritul ascunse în găoacea pe care o vedem”.

Exprimarea creativă nu este apanajul unui număr mic de indivizi dotați pe care îi etichetăm ca “artiști”. Este o activitate de importanță vitală pentru noi toți.

Lista de referințe poate fi consultată în versiunea originală a articolului, pe care vi-o putem pune la dispoziție la cerere.

Emoţiile şi calităţile mişcării – o relaţie reciprocă demonstrată ştiinţific

Este bine cunoscut că anumite caracteristici ale mimicii trădează prezenţa unor emoţii (Eckman, 1982), iar când mimica luată izolat induce în eroare sau este insuficientă, poziţiile şi mişcările corpului aduc clarificarea ce permite o recunoaştere mult mai precisă şi rafinată (Aviezer et al. 2012). Dar este oare posibilă atribuirea de către privitor a unei emoţii prin simpla observare la altă persoană a unor mişcări, chiar şi atunci când cel ce se mişcă nu intenţiona să exprime o emoţie, ci respecta doar un set de instrucţiuni privind calitatea mişcării? În fine, poate fi generată o anume emoţie la o persoană prin simplul fapt al executării unor mişcări, cu anumite caracteristici?
Studii recente au dat răspunsuri afirmative cu nuanţe adesea surprinzătoare. Toate au avut ca punct de pornire, ca sistem comun de referinţă şi de comunicare între cercetători, sistemul Laban de analiză a mişcării, pe care îl vom prezenta în introducere foarte succint, pentru a facilita înţelegerea cititorului.

Sistemul Laban de Analiză a Mişcării

LMA – prescurtare pentru Laban Movement Analysis – este un sistem recunoscut internațional pentru descrierea şi înțelegerea mișcărilor corpului, folosit într-o mare varietate de domenii, de la animație și robotică, până la Psihoterapia prin Dans şi Mişcare (“PDM”), care folosește terminologia LMA pentru a planifica intervenții şi discuta rezultate. LMA descrie mișcarea cu ajutorul a patru categorii principale:

– Corp – ce părţi ale corpului se mişcă şi cu ce coordonare între ele;
– Spaţiu – unde se mişcă: în ce direcţie, pe ce traiectorie, în ce plan;
– Formă – ce schimbări se produc în însăşi forma corpului când ne mişcăm în relaţie cu mediul, cu ceilalţi şi cu nevoile noastre – ex. a include, a se împrăştia, a se ridica, a se scufunda;
– Efort – ce atitudine are cel care se mişcă faţă de mişcare. Acesta se manifestă în patru factori diferiţi:
o Greutate: cantitatea de forţă investită în mişcare – de la puternic la uşor;
o Spaţiu: atitudinea faţă de direcţia mişcării – de la direct la indirect;
o Timp: accelerarea sau decelerarea mişcării – de la brusc la susţinut, şi
o Fluiditate: atitudinea faţă de controlul progresiei mişcării – de la controlat la liber.

De la emoţie la mişcare şi vice-versa

Folosind acest sistem de analiză a mişcării Laban, Atkinson et al. (2004) au codificat şi validat empiric video-clipuri reprezentând exprimarea emoţiilor prin întregul corp, examinând ce componente din LMA apar în fiecare. Apoi, au solicitat unor experţi în LMA să execute diferitele combinaţii de componente motorii identificate şi să observe ce emoţii le trezeşte simplul fapt de a executa aceste combinaţii. Analiza statistică a datelor a dus la următoarele rezultate (care confirmă, în codificarea LMA, concluziile deja în mare parte cunoscute din alte studii):

Emoţie Combinaţii de componente ale mişcării care stimulează emoţia
Bucurie sărituri, reînceperea ritmică a mişcării, răsfirare, curgere liberă, uşurinţă, mişcare înspre în  sus, ridicare
Tristeţe greutate pasivă, braţele ating partea de sus a corpului, scufundarea şi atârnarea capului
Frică retragere, condensare, controlul curgerii, mişcare înapoi, cuprindere
Furie greutate puternică, bruscheţe, avansare, mişcări directe

 

Mai mult însă, şi reciproca este valabilă: cel mai recent studiu în materie (Melzer et al. 2019) a relevat că aceleaşi combinaţii identificate de Atkinson et. al (2004) şi sintetizate în tabelul de mai sus determină atribuirea (sau altfel spus, recunoaşterea) de către privitori a emoţiilor respective chiar şi în cazul în care persoanele filmate mişcându-se nu au intenţionat să întruchipeze o emoţie, ci doar au urmărit o serie de instrucţiuni legate de calitatea mişcării.

Mai precis, 67.3% dintre videoclipuri au fost recunoscute „corect” – anume conform aşteptărilor, iar media procentelor de recunoaştere a fiecărei emoţii se situează mult peste nivelul întâmplării. Luând fiecare emoţie separat, bucuria a fost cel mai bine recunoscută, într-o proporţie de 81.3%. Pe locul doi a fost tristeţea, cu 78.5%, apoi starea neutră (67.4%), frica (51.1%), şi pe ultimul loc furia, cu 47.2%.

Furia a fost cel mai adesea confundată cu frica (26.17% din clip-urile create pentru furie au fost identificate de participanţi ca reprezentând frică), în timp ce frica a fost adesea confundată cu tristeţea (23.12%) şi mai puţin cu furia (9.14%). Toate emoţiile au agenerat un anume grad de confuzie cu starea neutră (20.31% furie, 10.37% tristeţe, 15.98% frică, 13.52% bucurie). Doar 30% dintre clipurile cărora li s-a atribuit starea neutră au şi fost create cu această intenţie, ceea ce sugerează că patricipanţii au tendinţa de a alege „neutru” când nu le este clar despre ce emoţie ar putea fi vorba.

Analiza pe fiecare componentă a mişcării (prin metoda statistică a regresiei) a relevat aspecte interesante cu privire la ce anume a cauzat atribuirile neaşteptate: componentele „condensare” şi „înglobare”, prevăzute iniţial pentru frică, au fost cele care au crescut probabilitatea de confuzie cu tristeţea. Această asociere are sens în context evoluţionist (a se face mic şi nevăzut în faţa pericolului şi a prădătorilor), iar tristeţea, la fel ca frica, este asociată cu retragerea, fiind de altfel definită de unii teoreticieni ca frică de singurătate.

De asemenea, componenta „control” a dus nu la recunoaşterea fricii, cum era aşteptat, ci, potrivit analizei statistice, a părut să crească probabilitatea recunoaşterii furiei. O posibilă explicaţie a recunoaşterii mişcărilor care conţin elementul „control” ca exprimând furie este aceea că este în practică foarte dificil de executat mişcări „puternice” dar nu „bruşte” fără a adăuga şi „control” atunci când mişcarea este executată în spaţiu liber şi nu în contra unui obiect. Aşadar, executanţii filmaţi în clip-uri au combinat probabil involuntar componenta “puternic” cu “controlat”.

O altă posibilă explicaţie ţine de taboo-ul social al exprimării furiei: dacă un „pumn” (adică o mişcare puternică, directă şi brusc) este considerat o exprimare clară a furiei, înlocuirea “controlului” (restrângerea mişcării) cu “bruscheţea” poate fi în percepţia participanţilor asociată cu situaţii sociale în care au obsevat înfrânarea furiei (şi nu exprimarea ei, ca în cazul unei mişcări tip pumn).

Ipoteze explicative şi importanţa rezultatelor pentru reglarea emoţională a clienţilor în terapie

Pe baza ipotezei markerilor somatici (Damasio, 1999; Damasio et al., 2000, p. 1049–1056), în timpul execuţiei motorii, emoţia asociată este generată de feedback-ul specific proprioceptiv şi interoceptiv. Cât priveşte recunoaşterea/atribuirea emoţiei în timpul observării mişcării, aceasta ar fi bazată pe simularea, de către neuronii-oglindă, a activării ce are loc la nivel cerebral în timpul executării aceloraşi mişcări (Heberlein & Atkinson, 2009), ştiut fiind că neuronii-oglindă se activeză similar în timpul execuţiei cât şi al observării unei mişcări.

Studiile recente pe care le-am rezumat confirmă această ipoteză a simulării şi deschid noi perspective pentru practica psihoterapeutică. Există de acum fundamente ştiinţifice solide pentru a susţine că, prin controlul deliberat al mişcării şi în deci prin propriocepţia şi interocepţia rezultante, este posibil să modificăm emoţiile şi sentimentele. Acest concept este folosit în psihoterapia prin dans şi mişcare astfel: ghidând clientul să se mişte într-un anume mod, terapeutul îl asistă pe acesta să evoce, prelucreze şi regleze anumite emoţii. Explorarea şi practica unor tipare motorii neuzuale pentru client îl pot conduce pe acesta către emoţii neobişnuite. O altă aplicaţie a acestei teorii este oglindirea (sau, graţie neuronilor-oglindă, chiar şi numai observarea sau imaginarea) de către terapeut a posturii, calităţilor motorii ale clientului, pentru a simţi ceea ce simte clientul şi a empatiza cu acesta. Principiile sunt aplicabile şi în terapiile preponderent verbale, deoarece simplul fapt de a vedea expresia corporală a terapeutului îl va influenţa inconştient pe client.

 

Bibliografie
Atkinson, A. P., Dittrich, W. H., Gemmell, A. J., and Young, A. W. (2004). Emotion perception from dynamic and static body expressions in point-light and full-light displays. Perception 33, 717–746. doi: 10.1068/p5096

Aviezer, H., Trope, Y., and Todorov, A. (2012). Body cues, not facial expressions, discriminate between intense positive and negative emotions. Science 338, 1225–1229. doi: 10.1126/science.1224313

Ekman, P. (ed.). (1982). Emotion in the Human Face. New York, NY: Cambridge, University Press.

Heberlein, A. S., and Atkinson, A. P. (2009). Neuroscientific evidence for simulation and shared substrates in emotion recognition: beyond faces. Emotion Rev. 1, 162–177. doi: 10.1177/1754073908100441

Melzer Ayelet, Shafir Tal, Tsachor Rachelle Palnick, How Do We Recognize Emotion From Movement? Specific Motor Components Contribute to the Recognition of Each Emotion, Frontiers in Psychology, Vol. 10, 2019, p. 1389, https://www.frontiersin.org/article/10.3389/fpsyg.2019.01389 DOI=10.3389/fpsyg.2019.01389

Shafir Tal, Using Movement to Regulate Emotion: Neurophysiological Findings and Their Application in Psychotherapy , Frontiers in Psychology, Vol. 7, 2016, p.1451, https://www.frontiersin.org/article/10.3389/fpsyg.2016.01451, DOI=10.3389/fpsyg.2016.01451,

Psihoterapia prin dans şi mişcare pentru recuperarea amintirilor vârstnicilor instituţionalizaţi

Se spune că „cine nu are bătrâni, să-şi cumpere”… şi totuşi, atât de puţin interes se acordă sănătăţii mintale a celor trecuţi de vârsta „productivităţii”. Iar dacă aceştia au şi nenorocul să fie instituţionalizaţi, grija societăţii pentru bunăstarea lor rămâne mereu la capătul listei de priorităţi. Înţelepciunea acumulată de o viaţă se pierde câte puţin zi de zi în procesul degenerativ al capacităţilor cognitive, fie el firesc sau patologic (cum e cazul demenţei Alzheimer, bunăoară), în condiţiile în care zilele celor din casele de bătrâni pot curge uneori fără nicio comunicare, imobilizaţi în pat cu ochii în tavan.

Un posibil răspuns poate veni din direcţia terapiilor creative, cum sunt psihodrama sau psihoterapia prin dans şi mişcare. În colaborare cu prietenii noştri de la Asociaţia Fluens, lucrăm cu vârstnicii din Căminul de Bătrâni Sfântul Luca, pentru care întâlnirile noastre bilunare sunt o reală gură de oxigen.

Câte şi mai câte reminiscenţe nu a trezit o simplă sesiune de oferit mărţişoare! Ochi care sclipeau la simpla amintire a primului mărţişor oferit colegelor de şcoală, pe care îl crezusera demult uitat. Iar când mişcarea a putut să spargă încremenirea de pe scaune, câtă duioşie a putut fi generată de provocarea de a o invita la vals pe nimeni alta decât mama, mama pe care fiecare şi-o amintea!…

Nici parentalitatea (fantasmată) a participanţilor nu a fost neglijată: ştiind că majoritatea membrilor grupului nu au copii, terapeutele au propus ca autoarea acestui articol (voluntară în acel grup) să se pună la dispoziţie ca suport pentru proiecţiile parentale ale participanţilor şi să se lase „înzestrată” cu „ursiri” pe care participanţii ar fi dorit să le facă propriilor lor copii. Apoi, participanţii au fost invitaţi să arate ce i-ar fi făcut pe ei un părinte bun pentru „copilul” astfel construit. Cu totul o experienţă foarte puternică, pentru toate părţile implicate, menită să umple din golul lăsat de lipsa familiei, în special a aparţinătorilor descendenţi.

Cu altă ocazie, o banală discuţie despre zodii a fost pretextul pentru o amuzantă dezmorţire: am putut vedea „cum merge o Fecioară”, „cum se împung doi Tauri”, „cum fac Berbecii în turma Ciobănaşului cu 300 de oi”, „cum îşi trec doi Vărsători apa din cana unuia într-a altuia”, „cum se ridică şi se coboară alternativ talerele unei Balanţe” şi, în fine, „cum îşi oglindesc doi Gemeni mişcările reciproc” – această din urmă provocare a permis chiar şi celei mai rezervate dintre participante să fie integrată, să se exprime, să se arate şi să fie văzută şi dincolo de imaginea comună de „cea care nu vorbeşte niciodată”.

În fine, o simplă pictură pe ouă de Paşte a fost pretextul pentru intercunoaşterea dintre rezidenţi şi voluntari, cooptaţi special pentru a facilita sesiunea, iar mişcarea de desenare în aer a unei inimi şi de trimitere a ei în zbor către alt participant a fost exact ceea ce era nevoie pentu a dezmorţi corpuri, minţi şi suflete!
Văzând ce diferenţă pote face mişcarea şi alte tehnici terapeutice creative pentru cei vârstnici, ARPDM şi Fluens se pregătesc să dezvolte în continuare parteneriatul pentru o serie de noi proiecte dedicate acestei categorii de beneficiari…rămâneţi aproape pentru noutăţi cât de curând!

Loredana Larionescu, psihoterapeut, membrul ARPDM

Sinele invinge – Terapie prin dans


Daca vreti sa aveti o idee mai clara despre ce presupune si nu presupune psihoterapia prin dans si miscare, urmariti aceasta discutie. Este foarte interesanta deoarece moderatorul, Mihai Dobrovolschi, este si el psihoterapeut, iar dialogul aduce o analiza a conceptelor cu care se lucreaza, a descoperirilor recente din neurostiinte aplicate in aceasta zona, a partilor comune cu alte abordari in psihoterapie. Este o discutie vie, antrenanta, intre doi oameni pasionati de profesia lor si dornici sa impartaseasca, sa se formeze dar si sa ajunga la cei care au nevoie de ei.

Dansul- terapie pură pentru părinții și copiii secolului XXI

Parenting XXI
Elementul comun al discutiei este DANSUL, in multiplele lui fatete: de la miscarea naturala, functionala si expresiva, comuna tuturor oamenilor, la forma lui de arta, de instrument de educare si de crestere. Unul dintre invitati, Irina Tepuru, este psihoterapeut si presedinte al ARPDM, iar celalalt, Dan Tepuru, este antrenor de dans sportiv si coregraf, fost campion al Romaniei. Si Irina are experienta si certificare ca instructor de dans, si Dan are experienta in partea terapeutica a folosirii miscarii. De aceea pot intelege si diferentele dar si asemanarile dintre ele. Ghidata de Izabela Marinescu, discutia vrea sa clarifice utilizarile diferitelor forme in experienta copiilor, in viata adultilor, in relatiile parinte-copil, in lucrul cu copii speciali. De asemenea sotii Tepuru prezinta si ideea unui proiect care imbina dansul si terapia de cuplu.

Spaţiul personal şi asertivitatea -aplicarea unor tehnici dans-terapeutice în grup –

Mişcarea în grup poate fi un excelent instrument pentru a explora felul în care fiecare se raportează la spaţiul său personal, prin stilul propriu de comunicare. Pornind de la tema graniţelor spaţiului personal, am propus unui grup de studenţi la psihologie un atelier de 2 ore presărat cu o serie de exerciţii şi jocuri experienţiale bazate pe tehnici dans-terapeutice.

Am propus participanţilor să reflecteze la modul cum se raportează ei la aceste limite, cum îşi construiesc propriul spaţiu, dacă le vine natural să pună graniţe şi să le respecte pe ale celorlalţi, care este stilul în care negociază cu un altul despre limite, şi cum procedează pentru a se întoarce la sine înşişi după o interacţiune.


Am pornit de la conceptul de bază că pielea noastră, marginile spaţiului în care ne mişcăm, obiectele pe care le atingem şi din care ne construim aria de lucru într-un anume moment – toate acestea ne definesc, ne separă, ne delimitează şi ne protejează propriul spaţiu, dar ne şi mediază relaţia cu lumea din jur. Aşadar, primul exerciţiu, de încălzire, a fost „Kinesfera”. Conceptul de „kinesferă” a fost definit de Rudolf Laban la mijlocul anilor ’60 ca fiind “spaţiul care poate fi atins cu uşurinţă prin întinderea membrelor”. Ulterior conceptul a fost preluat în literatura ca „spaţiul gestural”, „zona la care ajungi”, şi este esenţialmente similar cu conceptele de „spaţiu de lucru” sau „spaţiul corpului”. Laban însuşi se referă uneori la kinesferă ca “spaţiu personal” (Laban, 1966, p. 10), de unde şi propunerea acestui exerciţiu dans-terapeutic în contextul workshop-ului în discuţie.
În ce a constat exerciţiul? Am invitat participanţii să se mişte liber, încercând să exploreze cât mai multe puncte de pe sfera imaginară în mijlocul căreia se află şi care stă la limita maximă a mişcărilor pe care le pot face fără a-şi deplasa picioarele de pe loc.

Deloc surprinzător, unii din participanţi găseau mai uşor să se raporteze la partea din faţă decât la cea din spate, alţii găseau o provocare în a schimba nivelul sus-jos. După ce şi-au explorat propriile kinesfere, i-am invitat să „şi le plimbe” prin spaţiu, observând ce se întâmplă cu propria sferă imaginară atunci când o întâlnesc pe a altora. Unii simţeau că se comprimă, alţii că se întrepătrunde, alţii că se crează un fenomen de respingere, ca în cazul a doi magneţi de aceeaşi polaritate.

Am trecut apoi la un exerciţiu cu recuzită, în care fiecare a fost invitat să-şi construiască, din panglici, ghemuri de lână, eşarfe, mingi, baloane etc. propria „casă”. Apoi, am propus participanţilor să observe dacă se simt înclinaţi să rămână în „casa” lor, să iasă, să viziteze „casele” altora sau să îi invite pe alţi participanţi în „vizită”. Exerciţiul, precum şi procesarea verbală de după, a scos la iveală ezitări şi dificultăţi de comunicare şi auto-afirmare, care ar fi fost mai dificil de identificat fără pretextul provocativ al jocului cu recuzită.

Feedback-ul entuziast al participanţilor ne-a încurajat să pregătim şi alte evenimente bazate pe explorarea spaţiului personal prin metode dans-terapeutice. Formatul este în special potrivit pentru amenajarea raporturilor în mediul organizaţional, în special în mediile tip „open space”, în care fiecare membru al echipei are de negociat şi protejat un spaţiu personal de lucru, în timp ce colaborează flexibil cu ceilalţi colegi.
Dacă sunteţi interesaţi să aduceţi un asemenea atelier în cadrul organizaţiei dvs., sau dacă pur şi simplu doriţi să fiţi ţinuţi la curent cu evenimentele Asociaţiei Române de Psihoterapie prin Dans şi Mişcare, nu ezitaţi să ne contactaţi.

 

 

Autor: Loredana Cristina Larionescu

După şapte ani în avocatura de top, Loredana a decis să se dedice celor două pasiuni ale sale dintotdeauna, psihologia şi dansul, pe care să le îmbine la nivel profesional. A obţinut licenţa în psihologie la Universitatea Paris 8 şi Masterul în Psihoterapie Experienţială Unificatoare la Universitatea Bucureşti, fiind înregistrată ca psihoterapeut sub supervizare la Colegiul Psihologilor din România. Este absolventă a promoţiei 2016 a formării în Psihoterapie prin Dans şi Mişcare oferită de Asociaţia noastră. Are la activ patru ani de Aikido şi Tai Chi, a predat, a apărut pe scenă şi a coordonat spectacole de dans irlandez mai bine de cinci ani, iar în prezent practică tango argentinian, dans contemporan (în special metoda Gaga) şi contact improvization, cu ajutorul cărora îşi exersează conştiinţa corporală, empatia kinestezică, şi nu în ultimul rând inspiraţia creativă.

WHY WOULD WE STAY AWAY FROM DANCE?

I am into psychotherapy.
This means for me that I really am passionate about, personally greatful to, having it as a profession, valuing its contribution, seeing the limits, being aware of the dangers.

In time, I came to realize that psychotherapy is an art that you master after a lot of learning from others and failure and practice and breakthroughs, and it comes down to forgetting everything that you learned in order TO BE WITH ANOTHER HUMAN BEING. What I mean is that, for me, psychotherapy is not a set of techniques that you aply to people, it’s not a science of manipulating them to act/ think/feel in a certain way, it’s not a place where you can give advice and feel important that you know better than the other, it’s not a space of being right and having the answers from theories/research that often are proved to be wrong/ not accuretly understood etc.

In this light, I don’t feel a deep attachement to a particular school of therapy. This would sound a little bit odd to some people that know me, and know that I love dance movement psychotherapy, brought a training in Romania and I am advocating and atracting people towards learning and practicing that. And yet it’s not. I learned a lot from short solution focused and contextual modular therapy, a lot from my jungian masters, or from Franz Ruppert’s method of working with trauma and from EMDR. I still use a lot in my meetings with the people in my therapist life. And yet, what helped me personally the most was the way working with the moving body gave me a sense o presence, of feeling/observing/using on the spot what happens in the flow of the relationship and inside me, gave me tools to expand my vocabulary and attune to people nonverbally.

In the professional community the name of this aproach was and still is discussed in order to bring clarity for clients, to set its place right as a reliable, respectable, real and useful way of bringing coherence, safety, healing and growth in peoples’ lives. Although some practicioners in the world proposed other related names body-mind centering, embodied psychotherapy, movement psychotherapy etc, dance movement psychotgerapy defines it best for me. Is it possible that some fear or undervalue the “dance” aspect in this?
Why would we be afraid of or underapreciate dance? Why wouldn’t this be a valuable tool for us to become whole again, to work through our wounds and improve our lives?

Simple observation showes that children, around 1 year old, start moving their bodies rythmically in reaction to music. No one is teaching them what to do; they express their inner states through movement which looks a lot like dance; movement was there before, from the womb, but when the body reacts fully and there is music around parents record it and they send to friends their child’s dance.

Is it really a dance? What is dance anyway?

Are you dancing when you move in your mother’s/father’s arms as a baby? When you react to the first song that moves you? When you take your first professional lesson? When you get to a certain level of technique? When you get a prize from a competition?
Are you dancing if you do it freely in your living room? Or if people see you at a party? Or only if you present yourself as a dancer on a stage?
Are you dancing if you do it to atract someone or to connect? To express a feeling? A statement? To heal? To relax? To have a catharsis?

So we all have this ability to use dance since very young and all these layers of dance that happen in our lives and yet we might get scared or avoid dancing.
Because I like to be honest with my self, I realized I block dance often, I lose it, hide it, get tired of it despite the fact that my body enjoys it a lot most of the times. And I wondered why this happens, why is it so hard to keep dancing?
I think that dance is powerful, it moves forces inside on different levels and can move the world around.
I think dance is misterious and very hard to fully control with the power of our minds.
I feel that dance can heal and connect and bring us together closer than we can handle sometimes.
Also, it exposes us with all our parts involved, being vulnerable to the unexpected.

Dance involves and activates our creativity, allows us to enlarge our expressive abilities, but this comes after facing the unconfortable, the ridiculous, the stiffness, the mistrust, the guilt, the prejudice, the physical distance we live with.
I believe, in our collective unconscious, dance was atributed to healers, sometimes scary as witches, shamans, priests- to extra-ordinary people who could do things to a person, take them to a/ out of a state of being.
Also, culturally, many times dance is associated with partying/drinking/sex and out of control behaviours. If not, it is separated from “real” life and put on a stage to be consumed only by observing/ analyzing it, not by participation.

So we have an aproach who dared to get close to this powerfull reality/tool/experience trying to use it, bring it to consciousness, and transmited to people so they get contaminated and “dancing” inside in order to help others dance too.
It is scary sometimes but it’s also magical, profoundly transforming, speeding up the connections inside and outside, geting us back to the beggining, to the body, to the movement, to the explosion of expression, to the flow of possibilities. And I am talking about all this forms of dancing: the dance of our blood, heart beat, organs, emotions, ideas and images; the dance of a caress, of a hand holding, of a hug; the dance of shaking out anger and fear or of laying down with sadness, of jumping for joy; the dance of a solution, of a plan, of a dream; the dance of healing rituals, or spirituality; the dance of slowing down/speeding up, of taking the space/withdrawing to our center, of rising/falling and all the other forms of movement that we might call dance if we want.

I believe that it would be sad to take the DANCE out of dance movement psychotherapy so I am hoping that we will, me included, become friends with dance and let it help us put the pieces together, heal, grow, connect and be creative.
Cause there is no right or wrong dance in this world. There are only dances that tell us different or similar stories and we can safely experience and feel them without having to judge or split or put a label on them. Working with a person in psychotherapy without putting a label on them is, for me, an important goal. Accepting the invitation to move inside their dance and influence it with mine is wonderfull for me, to get different perspectives on a bodily level is precious.

So, without judging, respecting my rhythm and other’s, I hope we all dance through life, expressing everything as it is. And that dance movement psychotherapy will stay like that and enrich professionals’lives or help people get back the courage to DANCE.